luni, 4 septembrie 2017

Primele amintiri ale călătoriei în matrix - până pe la 4-5 ani (1977 - 1980)


Plin de "entuziasm" de pe urma feedback-ului "fulminant" ale primelor 2 articole, lol, continui consemnarea vieții mele, plin de "importanță de sine", de parcă aș fi vedeta lui pește prăjit. Mă simt un pic ridicol, dar nah, ăsta sunt, cu mine defilez, iar despre experiența în acest corp, pot scrie cel mai bine. 

Însă schepsisul zic eu și originalitatea (poate) pentru a transforma aceste scrieri în mai mult decât un jurnal intim citit doar de mine, este faptul că pe lângă amintiri, voi aduce interpretări, adăugiri, idei care să mă ajute și pe mine (și pe alții ) să mă înțeleg de ce am ajuns unde am ajuns și sunt cine sunt acum, cu bune și rele. Sigur, nu sunt psiholog, însă poate alții vor considera să analizeze acest jurnal ca fiind un studiu de caz al unui nebun frumos (zic eu).


Primele amintiri cred că le am de când eram încă în pătuțul de bebeluș. Apoi mai am o amintire din cărucior deci tot înainte de a împlini 1 an, cred. 

Apoi am o amintire de pe la 2 sau 3 ani când plângeam după mama când pleca la servici, iar bunica trebuia să-mi distragă atenția, că altfel eram crimă și pedeapsă de atașat. Tot timpul cu degetul în gură și cu un ciorap flaușat în pumn, ținându-mă cu cealaltă mână de fusta mamei, nu o lăsam din ochi. La toaletă o așteptam plângând la ușă :)


Conceptul Continuum cred că este esențial pentru creșterea armonioasă a copilului. Din fericire, mama deși nu știa de așa ceva, mi-a permis să stau cu ea, instinctiv, în ciuda sfaturilor binevoitoare ale celor din jur care o îndemnau să se detașeze, să lase copilul să zbiere până face spume. 
Pe lângă lucrurile logice și de bun simț (din punct de vedere uman și psihologic) scrise în carte, există și aspecte parapsihologice sau invizibile care pot afecta dezvoltarea copiilor. În ultima perioadă aud tot mai mult de cazuri de interferență (posesie, implanturi, mind-control, walk in) între diverse entități (fantome, ghizi, ET, umani descărnați, arhoni, îngeri, șamd), de care voi vorbi mai pe larg mai târziu. 
În filmulețul de mai jos sunt surprinse pe film câteva astfel de momente. Așa că vă sfătuiesc din tot sufletul, nu vă lăsați copiii din ochi, nesupravegheați, iar atâtat timp cât și ei cer asta, lăsați-i pe lângă voi sau purtați-i în port-bebe.



Este interesant că nu ne amintim foarte multe la modul conștient din perioada aceea, dar ne amintim în hipnoze. Deci memoria există, dar nu o accesăm.


Se pare că în perioada până în 4 - 5 ani ne aflăm predominant ca și predominanță a undelor cerebrale în zona undelor Delta (între 0,5 și 4 Hz), Tetha pe locul 2, Alfa pe 3, iar undele Beta (starea de veghe, foarte contopită cu Alfa și Theta). Deci într-o stare de somn profund, dormim mult și suntem ca niște bureți care absorb totul. Iar când suntem așa zis treji, tot într-o stare de visare cu ochii deschiși de tip Tetha (între 4 și 7 Hz). Așa cum nu prea ne amintim visele, nu ne amintim nici acea perioadă a vieții.

Trăim așadar într-o stare de receptivitate hipnotică în care înregistrăm totul, tipare comportamentale, reacții, limbaj, totul.



Egoul încă nu este format și nu avem o conșiință de sine. Suntem foarte autentici, foarte direcți, fără măști, fără ascunzișuri. Perioada aceea ne-o amintim exact cum ne amintim niște vise, iar noi până pe la 7 ani trăim într-o lume ca de vis și nu facem diferența între vis și realitate. De ex. la un moment dat eram atât de sigur că eu am sărit de la etajul 5 în iarba din fața blocului că i-am convins pe toți prietenii mei că așa era adevărul, deși sigur sigur visasem. Iar eu mi-am furat-o când îmi povestea Sorin, un coleg de școală cum sărea el de pe blocul cu 4 etaje în zăpadă. Pe vremea aceea eram foarte creduli. Deși acum există unii care chiar sar așa (vezi aici filmarea).


Și totuși, în această perioadă ne formăm o mare parte din personalitate (suprapusă pe traumele din perioada perinatală - de care vorbește Stanislav Grof pe larg în cărțile sale și pe traumele din viețile anterioare sau moștenite pe cale genetică). Deci nu suntem chiar tabula rasa așa cum vrea știința să ne lase să credem. 

De ce venim într-o anumită familie, de ce unii dintre noi suferim traume la naștere și alții nu, de ce unii vin  traumatizați pe lume și alții nu, asta doar psihologia transpersonală, hipnozele regresive, amintirea vieților anterioare pot să ne spună.


De ce unii se nasc în bogăție și alții în sărăcie? De ce unii au talente înnăscute incredibile și alții sunt retardați sau au sindrom Down? Unii sunt perfect sănătoși, iar alții handicapați? Ateii spun că este întâmplare, eu cred că nimic nu este întâmplător și cred că viața are un sens, că există un motiv ascuns, tainic pentru fiecare lucru din viața noastră, cel puțin în perioada până în 4-5 ani când mergem absolut în regim automat. 

Creștinismul spune că moștenim păcatele părinților și cred că acesta are relativă dreptate, deoarece există în genele noastre toate amintirile strămoșilor noștri (cartea ADN-ul Vindecării, de Margaret Ruby - tradusă chiar de mine, demonstrează clar acest lucru), plus că după naștere copiem toate tiparele de comportament, sistemele de credințe care adeseori sunt greșite. 


Hindușii, budiștii, taoiștii, șintoiștii, jainiștii spun că e karma din viețile anterioare. Posibil ca parțial și acesta să fie motivul. Plus că mai nou, copii de până în 4 ani fac cancere diverse, iar de asta în mare măsură sunt vinovați părinții, alimentația otrăvită, apoi moștenirea genetică (neîntâmplătoare) și posibil karma și restul.

Dar să revenim la călătorii ... 

Primele amintiri din călătorii sunt cele din mașina părinților cu care mergeam la mare și prin țară. Plecam noaptea pe la 2 - 3 dimineața ca să prindem răsăritul pe plajă și să ne ocupăm locul la hotel. Pe vremea aceea era nebunie cu treaba asta deoarece tot poporul cam venea pe la mare, iar locurile de cazare erau mult mai puține ca acum. 

N-o să uit niciodată primele întâlniri cu marea, misterul, vastitatea ei, mirosurile specifice, răsăritul, dar și traseul până acolo (focurile hipnotice de la rafinăriile Brazi și Teleajăn, arzând non-stop, drumurile din Dobrogea pline de suișuri și coborâșuri care ne dădeau fiori în burtă când treceam peste ele, sunetele specifice Daciei, sunetul motorului, hipnotic, luminițele de la bord). 

Îmi amintesc când m-am rătăcit pe plajă la mare, cred că aveam vreo 4 ani. Eram fascinat de nudiști/nudiste (de mic am fost fascinat de trupurile goale se pare, mai târziu fiind fascinat de tot ce ține de sexualitate) și mergeam așa hai-hui pe plajă să caut diverse. Ce spaimă au trăit ai mei atunci, în marea aceea de oameni, vă imaginați. 

Apoi tot pe la 4-5 ani, tot la mare, îmi amintesc că eram să mă înec. De obicei eu stăteam prin băltoacele de pe mal unde se strângea apa, alge, meduze și apa se încălzea de la soare, făceam castele, gropi șamd. Nu știu cum m-au lăsat să intru singur în apă. La Mamaia apa se adâncește greu, mergi mult până ajungi în zone mai adânci, însă din loc în loc se sapă în nisip, mai ales dacă sunt valuri, zone mai adânci. Și am ajuns dintr-o apă care-mi venea până la brâu la o apă care-mi ajungea până la gât, însă fiind niște valuri de 30-40 cm deja mă depășea apa și țin minte că mi-am păstrat calmul în ciuda spaimei și am început să mă împing cu picioarele de fund și țopăiam spre înainte, când la fund când în afară, până am reușit să scap. Am luat și câteva guri de apă. Până la urmă am scăpat cu bine, dar foarte bine puteam să nu. Mi-era frică să fac o scenă, să încep să țip sau ceva, de teamă să nu audă tatăl meu de care mi-era o frică mare. Așa că am ieșit din mare ca și cum nimic nu s-a întâmplat, deși tremuram de adrenalină.

Apoi îmi amintesc primele lecții de înot. Tatăl, mama și fratele meu înotau foarte bine. Lacul sărat de la Telega mi-a fost profesor, deoarece acolo nu te poți scufunda, însă te ustură de mori dacă îți intră apa în ochi sau în nas. Așa că am învățat să dau din mâini și din picioare și să respir așa încât să nu iau apă în nas. Așa am prins curaj. Apoi îmi amintesc prima dată când am înotat în apă dulce, la o piscină din Brăila, când am înotat pe la fund vreo 5-10 metri până la salteaua părinților. Apoi înotul a devenit din ce în ce mai ușor pentru mine. Mă uitam cum înotau ai mei și reproduceam mișcarea. Mi-am fost auto-didact, iar în prezent mă simt ca peștele în apă, ador să înot, în special fluturele care mi se pare de o eleganță aparte.

Îmi mai amntesc de coșmarul căminului de copii. Cred că aveam 4 sau 5 ani. Cât am putut să plâng când a plecat mama și m-a lăsat acolo vă imaginați. Însă m-am liniștit când am văzut că alții plângeau mai tare ca mine. Nu mai eram original și nici singur. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu la grămadă, la fel ca ceilalți (posibil artistul din mine).

Îmi amintesc fascinantele jucării Lego (care erau diferite de ce aveam eu pe acasă) și-mi amintesc de o fetiță blondă cu ochii albaștri de care mi-a plăcut. Posibil acela să fi fost momentul declanșator pentru fetish-ul meu cu părul blond și ochii albaștri de mai târziu. Sigur a mai fost Abba (îmi plăcea de blonda Anita - de ce nu mi-a plăcut de Frida, bruneta, nu știu) și poveștile nemuritoare cu Ilene Cosânzene, cu bucle bălaie și ochii ca cerul. Cert este că am rămas cu programul ăsta în cap (o să încerc să-l descos mai târziu).

Tot atunci este posibil să mi se fi declanșat intoleranța la laptele dulce, deoarece îmi amintesc că mi s-a făcut rău de la o cană cu lapte băută la cămin. Sau poate eu chiar am intoleranță la laptele dulce. Știu că și tatăl meu era intolerant la cazeina din lapte, însă lactatele procesate le pot mânca. Poate aveam o inteligență naturală mai dezvoltată. Acum le mănânc mult mai rar, deoarece am înțeles potențialul lor negativ (atât etic cât și ca impact asupra sănătății). Acum sunt 90% vegan (mai am ouălele de scos din meniu, dar oricum nu mă habotnicesc, sunt deschis la orice tip de mâncare, mai ales dacă e ceva nou). Dacă aveți întrebări legate de lactate (de care poate, vom vorbi mai încolo), vă recomand să începeți cu Studiul China, iar ca filme Forks Over Knives, What The Health (și multe altele, dacă vă interesează subiectul, cereți).

Îmi amintesc bineînțeles primele desene animate (Povestiri din Pădurea Verde - Fables of the Green Forest, Mihaela, Miaunel și Bălănel, Lolek și Bolek, Pătrățel), televizorul alb-negru, impresile create de muzica de la Telecinemateca (care și acum îmi declanșează în suflet o nostalgie cosmică și-mi țâșnesc lacrimile ca la stropitoare) și Tele-enciclopedia (muzica lui Nicolae Kirculescu, o adevărată capodoperă). 

Apoi primele filme artistice de la tv și cinema (Norman, Stan și Bran, Louis de Funes șamd), dar și primul film care m-a îngrozit, filmul Salamandra din 1981 (care prezenta niște cazuri de tortură în care scoteau unghi și se tăia limba). 

Îmi amintesc cum plângeam în sală (la propriu și la figurat) la filmele indiene O Floare și 2 Grădinari și Vagabondul, filmele de genul acela, sunt făcute pentru o maturitate emoțională până în 7 ani, părerea mea. Doar atunci m-au impresionat.

Deschiderea către SF, extratereștrii, mistere, aspirația către stele, mi-au trezit-o cred, filmele Jandarmul și Extratereștrii  din 1979, Războiul Stelelor (O nouă Speranță 1977 și Imperiul Contraatacă - 1980 pe care l-am văzut cred de vreo 10 ori la acea vreme - prin 83 - 84, eram deja mai mărișor și voi povesti de unde aveam bani) , filmele cu Bud Spencer (Piedone) Un Șerif Extraterestru și Toate mi se întâmplă numai mie, Omul din Atlantis și primele filme cu Superman și Spiderman. Totuși, deși mulți le-au văzut ca și mine, nu au rămas cu această căutare, aspirație, așchie din minte (vorba lui Morpheus din filmul Matrix) care să-i facă să continue acest proces al cunoașterii.

Îmi amintesc de asemenea de primul casetofon Sanyo și de primele casete BASF (care aveau fel și fel de muzici : ABBA, Boney M,  Al Bano și Romina Power și mulți alții). Atunci mi-a pornit pasiunea pentru muzică.

De pe la 3-4 ani încep să-mi amintesc primii prieteni din copilărie. S (care și acum am rămas prieteni, poate cel mai vechi - locuia la 9 - la început aveam mereu o senzație de amețeală când mergeam la el acasă), dar și vecinii de palier de la etajul 5 unde locuiam (A și A) și vecinul de la 6 (G). 

Eu am fost norocos să fiu dintr-o familie mai bună să zic așa, peste clasa muncitoare obișnuită, către zona de intelectuali, așa că am avut mai multe jucării, acces la mai multe resurse, cărți și alte lucruri către care ceilalți copii tânjeau. De aceea eram mereu înconjurat de copiii din bloc, eram foarte darnic și nu mă supăram chiar dacă adeseori jucăriile mi se furau, se rătăceau sau se stricau. Doar după o singură jucărie am suferit mult. Mi-l amintesc bine, era un elefănțel mic de pluș bej căruia îi spuneam Pinky și cu care dormeam și mă jucam toată ziua (îmi amintesc cât de mult îi sugeam trompița - gustul acela de pluș, de sintetic amestecat cu mirosul salivei, mi-a rămas undeva în sistem). Cred și acum că mi-a fost furat. Mi-au luat ai mei un alt elefănțel asemănător, dar nu a mai fost același lucru.
Acel elefănțel era cred un cadou de la cineva care venise din străinătate și făcuse pe Moș Crăciunul. Îmi amintesc cu ce savoare, minunare și poftă mă uitam la portocalele, bananele, ciocolățele, jucărelele din sacul moșului. Cred că a fost primul contact cu marfă ocidentală. De văzut mai văzusem pe la Shop-urile de la mare, unde tânjeam mereu, salivam după Toblerone, Cola și alte mizerii care le vedeam în acele magazine.

Îmi amintesc de primul contact cu rănirile și durerea. Când mă loveam, instinctiv loveam locul dureros cu mâinile și cumva se disipa durerea. Primele răni mai serioase și primele momente de boală m-au îngrozit, deoarece nu știam dacă o să mă mai vindec. Trăiam momente de mister, suspans, groază (vorba mamei) ... LOL

De asemenea îmi sunt destul de vii momentele în care luam bătută de la fratele meu, tiranul vieții mele (după tatăl meu, care era absent, fratele meu compensa, era mereu prezent), iar eu mă învățasem să țip, foarte teatral de multe ori și la cea mai mică atingere și strigam după mama. Asta îl înfuria și mai tare, iar dacă îmi dădea vre-un pumn sau o palmă mă rostogoleam pe jos din cameră până în bucătărie unde era de obicei, mama. Am fost căpăcit la greu și dominat crâncen de acest frate, lucru care se va repercuta negativ asupra întregii noastre vieți (dar despre asta voi vorbi mai târziu). 

Am avut și avantaje că am avut un frate mai mare. Nu prea îndrăznea să mă bată nimeni prin cartier (fratele meu fiind un copil puternic, cel mai puternic copil de vârsta lui, șeful de gașcă, coordonatorul). Și aveam acces la vechile lui jucării, mai ales la mașinuțe, "ruble", capace, lanterne Tiger, țevi de cornete (de care voi vorbi în capitolul următor), dar și hainuțe.

Nu în ultimul rând, îmi amintesc chipul și vocea mamei, îngerul păzitor și iubitor al vieții mele, o femeie extrem de blândă, caldă, care m-a iubit complet necondiționat și total până și-a dat duhul (în 2004). 

Stau și reflectez adeseori asupra a cine sunt eu cu adevărat. Avem tendința să zicem că noi am fost acel copil, că noi am crescut șamd ... Oare? Eu cred că sufletul este cel care trece prin experința corporală, deoarece există senzația unui eu neschimbător care a trecut prin toate formele și vârstele și în esență cumva, în ciuda amintirilor, cunoștințelor mentale acumulate, a rămas la fel (acel copil interior despre care vorbește Isus și psihologia, acea prezență imuabilă, sensibilă, delicată).

Voi încheia povestea despre această parte a vieții în acest corp, cu momentul de la 4 ani, când am fost dezvățat să mai țin degetul în gură. Țin minte clar ce spaimă am avut când mi-a spus mătușa mea (sora tatălui meu) că vom merge la dentist (teroare abisală) să-mi pună degetul în ghips. Ideea de a ajunge la dentist probabil era prea mult de suportat. Primele mele amintiri legate de dentist sunt undeva pe la 7 ani când începuseră să-mi pice dinții, dar e posibil să fi fost dus și de mai micuț, de aveam așa teroare de ei.

Deși unele par doar amintiri, sunt de fapt călătorii ale sufletului în acest corp, în acest Matrix vibrațional 3d, călătorii prin care se sinele (cu ajutorul sufletului și complexului corp-minte) se cunoaște pe sine ca fiind dincolo, prin comparație, aflând cine este prin a știi ceea ce nu este. Sau așa văd eu lucrurile acum. Posibil la sfârșitul călătoriei să se schimbe lucrurile. 

Țineți aproape!

La final un film despre perioada aceasta a copilăriei și nu numai:


Nature, Nurture and the Power of Love: 

The Biology of Conscious Parenting (2002)
Natura, Educaţia şi Puterea Iubirii: Biologia "Părintitului" Conştient



P.S. Cred că înainte de a aduce pe lume copii, părinții ar trebui să fie educați de către psihologi, o minimă educație în domeniul parentingului este absolut necesară. Plus, ei ca și părinți, e bine să-și rezolve traumele nașterii și emoționale pe care le au ca să nu le transfere copiilor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vă rog păstrați decența în limbaj, iar dacă aduceți critici, mențineți un limbaj civilizat, logic și argumentat pentru a fii o critică constructivă. Mulțumesc!